Viperelor În întunericul peşterii, vipere ce vor să pară adormite
Mă privesc neîncetat, iţesc capul uimite.
Lăcaşul lor exclusivist
Nu mai primeşte membri.
Nu-mi pare rău, nu-s trist.
Şi rând pe rând, încet şi-arată colţii ascuţiţi
Şi mândre îmi arată semnul lor regal,
Dar ochii mei privesc nedumeriţi,
Căci, sincer, nu văd rostul unui semn special.
Văd mult mai clar acum, sunt pline de venin,
Ascunse în întuneric de fapt se-neacă-n propriul lor amar.
Ies din peşteră şi ceru-mi pare mai senin.
Sufletu-mi acum e mai curat,
Şi gândurile negre se pierd, tentaţiile dispar.
