Azi vreau să uit c-am învăţat să plâng
Că m-am gândit la tine atâtea nopţi la rând.
C-am suspinat pân-am cedat învinsă de-oboseală
C-am râs de cei ce-au zis: „Iubirea nu-i banală!”
Azi vreau să uit că cerul nu mai e albastru ca-nainte.
Că lumea minte, indiferent că-ţi face jurăminte.
Că soarele nu mai răsare-n fiecare zi, de după nori, tiptil
Că a murit copilăria, că nu mai sunt copil.
Azi vreau să uit ca lumea are defecte
Că le ascunde zilnic sub măşti deteriorate, sperând că nu-s suspecte.
Că măştile acestea maschează un simplu interes
Că lumea-şi urmăreşte numai al său succes.
Azi vreau să uit c-am reprimat urâtul de mult prea multe ori
C-am acordat iertare şi când mi-a dat fiori.
Că nimănui nu-i pasă atunci când îmi e bine
Că dacă îmi e rău, întreabă orişicine.
Azi vreau să uit că dacă scriu de jale şi durere
Lumea e sigură că moralul meu de asta gradat piere.
Şi dacă scriu de viaţă, de un suflet viu,
Lumea caută să-mi strice avântul şi să nu mai scriu.
Azi vreau să uit că nu mai pot să spun tot ce am vrut
Că toate sentimentele şi gândurile-apun
Că va rămâne în mine un simplu cântec mut,
Pierdut, şi în final, făcut de tine scrum.
