Un scâncet abia auzit, de pe buzele-unei fete
Îşi părăseşte lăcaşul, dând viaţă sălii mute
Şi-n timp ce publicul aşteaptă o confesiune şi regrete
Se-neacă într-o mare de suflete tăcute.
Dar şi tăcerea-i un răspuns,
Sub ea se-ascunde uriaşul zid
Ce pentru fată-i ca de nepătruns
Dar pentru public fiecare cărămidă e un gând perfid.
Şi nimeni din întreaga sală n-o să-i spună
Cu ce-a greşit, cu ce i-a supărat.
În mintea lor vor doar să o răpună,
Acu-s regizori şi explicaţii n-au de dat.
Şi într-un colţ de sală, ea, personajul principal,
Deplânge liniştea, de ea i-e tare dor.
Dar publicul nu vrea lacrimi, să plângă-i prea banal.
N-ar fi mai bine să o vadă murind încetişor?
De ce ar ajuta-o? De ce replici nu-nvaţă?
De ce –i nesigură pe propriul rol?
La urma urmei, desprins din propria ei viaţă,
E uragan, tornadă, nu vânticel domol.
Pe scena vieţii sale e chiar protagonistă
Dar nimeni nu i-a spus că suflete meschine
Vor transforma piesa într-o baladă tristă
Ce are multe strofe, iar ca refren: suspine.
Şi publicul aşteaptă ca ea să nege zvonuri
Deşi nu crede că-i personajul pozitiv
Iar sala-acum răsună de-acuzatoare tonuri
Care-i distrug întregul spirit, l-atacă incisiv.
Sfârşită şi învinsă l-al vieţii Pentatlon
Cade pe scenă, deznodământ mult aşteptat.
Nimic nu mai contează, că-i parte din scenariu, sau că-i zvon,
După atâtea răutăţi să moară i-a fost dat.
